Cornel Codiţă
Nici azi, nici mâine, nici poimâine, niciodată! Va fi în schimb ”o luptă pentru pace”, vorba celor de la Radio Erevan, de nu va mai rămâne piatră peste piatră! Sunt multe şi solide argumentele pentru care propoziţia din titlul de azi are toate şansele să rămână adevărată, până… până la sfârşitul lumii! Privite retrospectiv, atât primul, cât şi al doilea război mondial sunt scenarii absolut stupide, inacceptabile. Proaste, rău de tot. Risipă multă şi câştig puţin. Plus riscuri pe care, azi, nici măcar unui nebun nu i-ar mai trece prin cap să şi le ia. În materie de riscuri, fie vorba între noi, decidenţii politici s-au îmbătat cu apă rece chiar şi pentru primul, respectiv pentru al doilea război mondial. Au crezut, chiar şi pe vremea lor, că va fi doar un soi de ”operaţiune specială” avant la lettre, care va dura câteva luni. Până la Crăciun se zicea în 914! S-o fi repetând ea istoria, dar în materie de folosire a forţei şi a violenţei militare pe scară largă, globală, politica s-a dovedit un şcolar destul de silitor. Nu prea face de două ori aceeaşi greşeală. În orice caz, nu politica ”Celor Mari” pentru care războiul înseamnă ”Totul” sau ”Nimic”. Iar, în balanţa aceasta, totul nu prea mai înseamnă mare lucru, în schimb nimic echivalează cu neantul ireparabil şi ireversibil! Politica mare a descoperit de multă vreme şi a scris cu litere de foc în cărţile sale de învăţătură, de cînd războiul a devenit nuclear, că soluţia de optim pentru valorificarea politică a puterii militare, nu mai este războiul, ci ”operaţiunea specială”. ”Războiul limitat” cum se numea prin anii 70-80. Sau ”războiul hibrid”, cum i s-a zis pe stil nou, de la Moscova. Aceeaşi Mărie, fără nici o pălărie. Un tip de angajament politic şi militar ”elastic” care poate fi branşat şi debranşat de azi pe mâine, după cum poate fi continuat şi ani la rând. Depinde de resurse, de interese şi de dinamica contextului politic. Vezi conflictele din Coreea, Vietnam, după încheierea celui de-al doilea război mondial, vezi operaţiunea lui Saddam împotriva Kuwaitului, vezi operaţiunile Coaliţiei Internaţionale condusă de Statele Unite împotriva lui Saddam, vezi operaţiunile speciale împotriva Iugoslaviei şi ulterior împotriva Serbiei, menite să provoace redesenarea hărţii statale în zona Balcanilor. Desigur, din listă nu poate lipsi operaţiunea specială a lui Putin, împotriva Ucrainei, aflată în curs, iar la zi, operaţiunea specială a Israelului în Iran. Şi viceversa! Da, o să zică cititorul meu sceptic, da’ dacă intră şi America împotriva Iranului? Dacă dă ordin ”Nebunul din Chaillot” şi se apucă ăia să-i bombardeze pe iranieni, până nu mai rămâne piatră peste piatră, cum ziceam. Că despre pace este vorba, nu-i aşa? N-a zis Trump că pe el pacea îl interesează şi tot ceea ce are mai bun de făcut regimul de la Teheran este să capituleze necondiţionat. Ulterior n-are decât să se bucure de ”pacea eternă”. Aceea din ”lumea eternă”, desigur! Nu se pune atunci de un război mondial? Nu sare Putin, care are un acord cuprinzător de asistenţă militară şi de securitate cu Iranul; nu sare Xi Jinping, şi el, şi se apucă să bombardeze America? Nu vine atunci Putin cu tăvălugul peste întreaga Europă de nu se mai opreşte decât la Atlantic? Nu trebuie să sară în joc şi Japonia şi Coreea şi toţi cei care au ceva resurse militare şi angajamente politice, faţă de aliaţi şi ”protejaţi”? Trebuie! Şi, atunci, nu s-a pus de un război mondial?
Nu, pentru că această ”reacţie în lanţ”, care a pus faţă în faţă marile puteri ale vremurilor primului şi ale celui de al doilea război mondial, azi nu există. Mai mult, mai toate statele, în primul rând cele nucleare, şi-au luat măsuri extinse ca un asemenea proces prin care aprinzi fitilul la un cap şi te trezeşti apoi cu întregul arsenal de pulbere de război aruncat în aer, să nu poată avea loc. Niciodată! Nici măcar celebrul articol 5 al Tratatului Atlanticului de Nord nu prevede altceva decât că, în cazul unui atac armat asupra unui membru al Alianţei, ceilalţi sunt îndreptăţiţi legal să reacţioneze colectiv, în apărare. Cum, cât şi când, urmează să decidă fiecare pe cont propriu, să se discute între aliaţi (vezi art. 4) şi să se stabilească… ulterior!!!
Dar, dacă obiectivul politico-militar al operaţiunii lansate de Israel (”Rising Lion”) nu se limitează la distrugerea infrastructurii nucleare a Iranului, ci vizează şi schimbarea regimului de la Teheran? Sau numai fragilizarea lui suficientă pentru ca Iranul că intre într-o eră a ”haosului bine organizat” asemănătoare cu cea în care a fost prăbuşit Irakul în era post-Saddam. Atunci, musai ca SUA să fie parte la acţiune, ba chiar partea decisivă, dacă vrea să culeagă roadele politice. Israelul, de unul singur, oricât ar bombarda şi distruge în Iran, nu poate realiza un obiectiv politic de asemenea calibru. Ei bine, îmi pare bine să vă dezamăgesc, nici atunci nu vom avea ”al treilea război mondial”. Dacă lucrurile se îndreaptă spre acest scenariu, mai complex, atunci puteţi să fiţi siguri că SUA au avut grijă să se asigure, atât la Moscova, cât şi la Beijing, că reacţiile de ”penalitate”, dacă vor fi socotite necesare, nu vor depăşi pragul acţiunilor diplomatice vehemente şi al ajutorului ”umanitar” extins acordat populaţiei Iranului. Mă rog, dacă apucă şi dacă o vrea Aiatolahul şi o parte din gaşca sa să se retragă în exil la Moscova sau la Beijing, Statele Unite nu vor ridica nici un fel de obiecţii. Nici măcar diplomatice.
Asta e!
Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro